Mult prea curând crezut-ai că stele-ți sunt casă
și că în sori îngerii-ți vorbesc -
mult prea ades un nour greu m-apasă
și-un dor prea greu și crâncen, nebunesc.
Mă uit mai dincolo de lună,
cerc să-ți zăresc prea cunoscutul chip.
Vreau înc-o clipă doară împreună
și-apoi să mi se-afunde secunda în nisip.
Nebune visuri, albastre si deșarte,
și-un gol amar, un ochi închis ceresc,
ce-mi spune iar și iar că nu se poate.
atunci îngenunchez, aripi spre ieri să cresc.
Minunata poezia, dar cel mai mult m-a impresionat ultima imagine, cu adevarat revelatoare.
RăspundețiȘtergereMultumesc, multumesc mult de tot! E o picatura de suflet.
RăspundețiȘtergere